A pornit dintr-o scânteie, o văpaie de mânie,
Un incendiu prea puternic și anevoios de stins
De la clipa de tăcere și de sfântă armonie
S-a ajuns într-o clipită la un rău de necuprins

Într-un mădular mărunt, o putere așa de mare
Încărcată cu blesteme și cuvinte de ocară
Ca o suliță înfiptă este vorba fără sare
Limba poate fie dulce, însă este și amară

Ca o sabie 'nfocată, este limba fără frână,
Ca un foc aprins cu ură care arde neîncetat
De nu sunt ținute bine, frâiele de om în mână
Nu este stăpân pe trupu-i și trăiește în păcat

Omul bun n-aduce lauda și blestemul împreună,
Două lucruri diferite ca smochina și măslinul
Cel desăvârșit lucrează răutatea s-o supună
Căci nu poate-avea în suflet și firescul și divinul

Omul reîntors la Domnul, nu blesteamă nici nu minte
Este plin de bunătate, este iubitor de pace
Nu se ceartă, nu se laudă, are grijă la cuvinte
Iar atunci când e nevoie, cu înțelepciune, tace!